Lumea şcolii

Lumea scolii este pestrita precum un puzzle, format din elevi, multi elevi, cu diferite preocupari multi profesori, unii de carton altii simple paiaţe, unii, din pacate foarte putini, alesi, dedicati.

Ma întreb, de ce ei (profesorii) nu se întreaba niciodata daca ajung cumva la inima si sufletul copiilor, daca ceea ce fac ei ca profesori, reprezinta ceva de care elevul sa-si aminteasca.
Pentru unii dintre ei copii sunt niste bucati de materie, apte sa umple golurile din banci, trec cu privirea lor, imperial, peste capetele muritorilor si decid.
Decid care este mai bun si care este mai prost, decid ce si când trebuie sa iei o nota, ce si când trebuie sa raspunzi.

Este adevarat că educatie, învăţământ sau pedagogie se face respectând niste reguli si regulamente, predând, tu ca profesor si asteptind un feed -back ceva, orice să se întoarca înapoi la tine, sub o forma sau alta, ca informatie sau deprindere de lucru.
Dar dincolo de asta, pentru profesor este important nu ce da sau în ce cantitate, ci CUM?, cum faci, cum adaptezi, cum transmiti sau cum alegi forma de prezentare.

Din acest motiv elevii se simt descurajati si se întreaba cum este posibil ca un asemenea personaj sa ajunga la catedra iar parintii sunt depasiti, nu stiu ce sa le spuna elevilor, propriilor copii, daca au gresit ei sau profesorii.
Este ciudat nu? Este o situatie ce te descumpaneste.

Tocmai din acest motiv este greu sa gasesti repere, o terra ferma unde sa nu te scufunzi în mocirla jegoasa a realitatii cotidiene, a mediilor cumparate si a notelor prost atribuite.
Mai este adevarat ceva, si anume ca unii elevii asteapta sa fie întelesi, sa li se treaca cu vederea mai ales daca sunt obisnuiti din casă, sa se alinte si sa obtina totul în urma interventiilor de sus.

Unii elevi ma dezamagesc, pentru ca desi îi cunosc bine, desi stiu cât pot, recurg la tertipuri de acest gen, fugind din fata unei realitati pe care au crezut ca o pot controla si renunta laş, la lupta pe care ar trebui de fapt sa o dea cu ei înşişi şi cu mentalitatea bolnava a parintilor lor, care sar si intervin la cel mai mic semn de slabiciune.

Si acum imi aduc aminte de parintele unei foste eleve, care nu ducea lipsa de absolut nimic si probabil ca înca trei generatii nu vor avea griji, care nu a intervenit niciodata pentru copilul său desi putea sa o faca si care îmi spune cum rezolva el situatia cu copilul: ,,Ai luat o nota mica(sa zicem 7), draga mea este nota ta, tu ai luat-o tu trebuie sa rezolvi problema''.
Chiar daca elevul este tentat sa arunce totul pe umerii profesorului (si este drept, acesta este cel mai vinovat în primul rând pentru ca nu respecta o lege a evaluarii si anume aceea ca elevului trebuie sa-i justifici de ce ai dat nota aceea), iar parintele îi plinge pe umar si începe sa dea telefoane.

Halal educatie parinteasca.

Sistemul acesta de învaţământ este putred si cangrenat de interesele personale (ca de altfel întreaga societate, de ce ar face educatia exceptie?) dar el este construit din oameni si nu din masini iar acesti oameni trebuie sa se teama de consecintele actelor lor, dar nu o fac pentru ca nu exista un control coerent. Ar trebui sa facem apel la coloana vertebrala a acestor oameni, asta daca o au, dar cel mai important dupa mine este ca nu prea are cine să-i conducă şi amintiti-va ce armata de desculti a găsit Napoleon când a fost trimis în Italia si ce a reusit sa faca din ei, asa ca omul competent pus în locul cuvenit poate face ca angrenajul educativ sa se miste, poate sa-l unga si sa-l fiabilizeze.

Si mai este ceva, puţini sunt chemati să fie dascali, ca se duc multi asta este problema lor, vreau sa va spun ca atunci când intri într-o clasa noua, elevii încep să te scaneze, sa te studieze iar în cinci minute ţi-au pus eticheta ,, Bă cu asta se poate '' sau... nu.
Profesorii cu care se poate, sunt demni de mila pentru ca nu înteleg ca există o diferenta uriasa între a avea emotii în faţa clasei (absolut normale când te gândesti ca deschizi gura si te urmăresc si te aud 30 de perechi de ochi si urechi, eu si dupa 13 ani de învăţământ mai am emotii) si a-ti fii teama sau frica de elevi sau de ce ar putea spune (unii intra în clasa si se ascund la catedra punând din start o bariera între ei si elevi), elevii te simt si îţi sorb fiecare picatura de teamă si o transforma în atac.
Te ataca, la început timid apoi pe masura ce cuceresc reduta cu reduta, câstiga razboiul cu tine profesor de carton, bun poate sa faca orice altceva, dar nu învăţământ.